Abstracțiuni: Poeme

Cuvintele se fac minuni, întrec orice magie.

Orice cuvânt deschide o capcană, orice tăcere, un abis.

Eu mă pricep să spun poveşti, tu te pricepi să taci cuvinte.

Nimic nu are conţinut! Forma ne minte.

Cu tine poezia mea există. Cuvintele s-au răcit, dar speră

că va veni un timp, o eră când vor fi cer topit, o sferă…

Nu ştii ceva de vindecare: cuvinte, vrăji liniştitoare?

Am multe ciorne de trecut pe curat. De insomnie, ştii,

se moare? Am să te-nec în lacul fără apă, în ochii mei

ca-ntr-o fântână care seacă!

Te-am risipit azi-noapte… Suntem liberi, ţinuţi împreună.

Tu, celălalt, nu ai scăpare! Dau drumul păsărilor şi ele vin…

Dă voie depărtării să te-ajungă!

Am să mă lupt mereu cu tine. Eşti o frunză suferind departe.

Nu se mai ştie: Tu? Eu scriu în carte?

Prin tine trec cuvintele ca bruma şi stelele ce mă ardeau întruna… Parcă mă strângi la piept. Îţi simt ţărâna…

Zâmbeşte, iartă-mă şi du-mă în ţara ta de lapte şi de humă!

Fiecare poet spune o poveste. Fiecare cititor își descoperă propria poveste în ceea ce i-a dăruit poetul, lăsându-se pradă propriei înțelegeri, propriei culturi, propriilor sale lecturi.

Poetul întinde o oglindă. Cititorul o umple de sensuri după chipul și asemănarea puterii sale de pătrundere, după nevoia sa de libertate și după imaginația sa.

„Orice cuvânt deschide o capcană, orice tăcere, un abis”, scrie poeta, iar noi, atenți la prezumpția de vânătoare și temători de abisul sentimentului solitudinii, ne întoarcem la poetică:

„Prin tine trec cuvintele ca bruma și stelele ce mă ardeau întruna… Parcă mă strângi la piept. Îți simt țărâna.”

O ființă edenică simțind țărâna adamică a aceluia ce poate fi un bărbat, în același timp un alter ego al poetei, mărturisește romantic: „Te-am risipit azi-noapte printre stele.”

„Tu, celălalt, nu ai scăpare eu sunt vânt, tu, o cărare, un pământ şi o suflare, un adânc şi cu o zare!”...

Spiritul haiku respectă doar forma, regulile sunt pentru ceilalți: „Nimic nu are conținut, forma ne minte”. Efemerul lipsit de patos nu trebuie acceptat: „Am să mă lupt mereu cu tine într-o carte, de nu se mai știe: Tu? Eu scriu” în rime?

Nu sentimentul slăbiciunii, al dezolării, al lipsei de răspuns spiritual surprinde, ci sentimentul bucuriei, mereu clonat, al armoniei în contrarii, al frumuseții austere a opririi risipirii. Până la urmă orgoliosul deziderat goethean al opririi clipei celei frumoase, în loc, este cel care trece dincolo de cuvinte rămânând în mintea cititorului: „Eu mă pricep să spun povești, tu te pricepi să taci cuvinte. Cu tine poezia mea există.

Nu știi ceva de vindecare: cuvinte, vrăji liniștitoare?

De insomnie, știi, se moare?” Dialogul cu cititorul alter ego din „Abstracțiuni” este unul peripatetic, aristotelic, în care poeta susține dimensiunea atemporală a poeziei: „Cuvintele se fac minuni, întrec orice magie”, mergând și obligând și interlocutorul la mers, fiindcă „suntem liberi ținuți împreună”. Când poeta nu le poate transfera energia și puterea ei, cuvintele se răcesc, „dar speră că va veni un timp, o eră când vor fi cer topit, o sferă”. Când spiritul este aproape de țărână, pierzându-și vitalismul, căci nu a putut ține o veșnicie clipa cea frumoasă, poeta parcă se predă:

„Zâmbește, iartă-mă și du-mă în țara ta de lapte și de humă!”

Așadar, dacă vă plac capcanele și nu vă este teamă de abisul cunoașterii din voi, pe care fiecare-l tremură ca frunza, e timpul să treceți la o lectură spirituală în stilul haiku abstract al Iosefinei Schirger!

Ionel Muscalu